În scurta mea exeperienţă de viaţă, nici 30 de ani :), am ajuns la câteva concluzii în ceea ce priveşte existenţa noastră în aceast lume. Nu am pretenţia că aceste principii sunt „adevărate” sau că ar trebui să fie împărtăşite de toată lumea. Nu cred că există o „realitate absolută” la care să ne raportăm fiecare printr-un sistem imuabil de valori. Cred că forma în care ne exprimăm zi de zi fiecare dintre noi este de destul de diferită, chiar dacă avem o esenţă comună pe care însă, din păcate, nu cred că o cunoaştem. Când vorbesc de valori şi principii nu mă refer la norme etice dictate de o majoritate socială care la scara istoriei este conjuncturală sau de principii apărate de legea penală şi civilă. Mă refer la noţiuni care au de-a face mai mult cu constituţia naturii umane, dintr-o perspectivă aşa limitată cu încă o percep eu. Să vedem deci cum stăm:

Omul este 100% egoist, incapabil să facă o acţiune care nu este egoistă.

Fiecare dintre noi este animat de această forţă: egoismul. Ea este materia din care suntem făcuţi. Orice acţiune pe care o facem, deşi nu suntem pe deplin conştienţi de acest lucru, o trecem printr-un calcul simplu: ce îmi iese mie din asta? Care este beneficiul meu din această acţiune? Oricât ar părea de crud, o mamă îşi iubeşte copilul EI, un soldat moare pentru idealurile SALE (sau ale celora care i-au spălat creierul), un sinucigaş îşi ia viaţa pentru că este de părere că are de câştigat din această acţiune. Oamenii fac lucruri „altruiste” pentru a-şi cumpăra sau rezerva un loc în cer sau în paradis. Atâta timp când în spatele acţiunii „altruiste” stă un gând egoist de autogratificare sau de câştig nu cred că putem vorbi de altruism ci doar de un egoism mascat.

Consecinţele egoismului pur în care trăieşte omul sunt imense. Omul este incapabil de dragoste, nu are cum să iubească pe altcineva, pentru că el nu vede în jurul său oameni, vede doar obiecte care îl provoacă plăcere, deci le doreşte posesiv, vede obiecte care nu îl produc plăcere sau suferinţă, pe care le ignoră sau vede obiecte care îl cauzează suferinţă şi împotriva cărora luptă. Nu ai cum să iubeşti o persoană de care ai nevoie. Pentru că „iubeşti” nevoia pe care aceea persoană ţi-o satisface, nu ai ochi să vezi de fapt aceea persoană, îţi vezi numai „nevoia” (dorinţa) care îţi este satisfăcută sau nu. Când nevoia nu îţi mai este satisfăcută „dragostea” se transformă în ură. Asta o fi dragoste sau posesivitate egotică vecină cu patologicul?

Omul este suma dorinţelor sale.

Rezultatul naturii egoiste a omului, această goană de a se autosatisface prin exploatarea mediului, a semenilor şi a tuturor lucrurilor pe care le vede în jurul său, este dorinţa perpetuă în care omul trăieşte. Omul în esenţa sa este suma dorinţelor sale. Dorinţa este combustibilul care alimentează natura egoistă. Vreau să cresc mare, vreau o soţie bună, un copil, o maşină, un job mai bun, o vilă mai mare… Toate gândurile omului sunt instrumente menite să servească această simfonie a dorinţelor care cântă neîntrerupt în mintea omului. Dorinţele sunt cauza suferinţei, cum bine observa Budha în urmă cu vreo 2.600 de ani… Din păcate sau poate din fericire (la urma urmei ce este binele şi răul?) toate dorinţele omului sunt dorinţe animalice duse la maximum de egoism care îl conduce. Dorinţe pentru sex (şi animalele se reproduc), pentru bani, casă, maşină, profesie, prestigiu social (şi animalul vrea un bârlog cât mai bun, o ierarhie cât mai bună în haită, o liană cât mai bună pe care să se deplaseze, o piatră cât mai bună cu care să spargă nucile), pentru siguranţă, iubire (animalele se luptă zilnic pentru siguranţă, chiar mai acerb decât oamenii pentru că îşi pun viaţa în joc zilnic, delfinii nutresc şi un grad de afecţiune destul de ridicat pentru partener)… Cât de bine spuneau antici că omul este un „zoon politikon”, un animal social, al cetăţii (politikon vine de la polis – cetate), dar şi animalele au haitele ca şi o proto-societate…

Suferinţa este o constantă umană.

Toţi oameni suferă. Nu există om care să fie fericit. Bucuria, beatitudinea, extazul sau fericirea este în accepţiunea mea o stare perpetuă care ar trebui să ne umple constant fiinţa indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul ei. Trecând peste paradoxul că dacă am fi tot timpul fericiţi, am fi de fapt într-un continuu sentiment de banalitate, pentru că nu am avea un termen de comparaţie – fericirea poate să fie percepută numai în contrast cu nefericirea, altfel ce este fericirea şi nefericirea? – noi numim fericire crâmpeie de momente în care egoul este satisfăcut prin îndeplinirea unei dorinţe. Dar satisfacerea unei dorinţe naşte încă un paradox. Cu cât înaintăm în satisfacerea dorinţei, plăcerea percepută este din ce în ce mai mică. Adică, ceea ce ne era destinat să ne satisfacă nu ne mai împlineşte de la un anumit punct, iar de la alt punct încolo chiar ne scârbeşte. Să luăm cazul unei partide de sex. La început e o dorinţă imensă, bărbatul este un vulcan gata să erupă. După un anumit timp, de multe ori mult prea scurt din punct de vedere feminin, punctul culminant este atins, dorinţa este satisfăcută, dar continuarea exploatării plăcerii, pentru a extinde extazul, nu mai produce stări orgasmice, din contră bărbatul are tendinţa de a se detaşa de femeie, îi întroarce spatele şi chiar are tendinţa de a o îndepărta. În acelaşi timp, dacă în următorul minut vede o altă femeie, dorinţa se reaprinde ca şi cum nu ar fi fost satisfăcută niciodată şi chiar dacă corpul nu este încă pregătit din punct de vedere fiziologic să pornească o nouă erupţie vulcanică. Incapacitatea satisfacerii dorinţei împreună cu iluzia bucuriei care ne amăgeşte în toate aspectele ei fie că e vorba de sex, bani, profesie, onoare, siguranţă sau alte dorinţe ne aruncă în acest imens ocean de suferinţă. Ce să-mi doresc oare ca să nu mai sufăr? Sau să-mi mai doresc ceva? În momentul în care nu îmi mai doresc ceva dispar pur şi simplu… A fi sau a nu fi?

Divinitatea sau Dumnezeu nu există pentru om, pentru omul egoist.

În oceanul suferinţei generat de egoism şi de combustibilul numit dorinţă, omul este incapabil să-l simtă pe Dumnezeu, Alah, Iahve, Budha, Şiva, Brahma, Krisna… sau oricum i-ar spune. Omul are o credinţă, nu o percepţie, despre Dumnezeu. Omul fantasmagorizează pe tema numită Dumnezeu ca şi cum ar avea în sine o reminişcenţă a unei stări paradisiace în care era unit cu acest Dumnezeu pe care acum nu îl mai poate percepe. În acest peisaj iluzoric omul se minte pe sine în ceea ce priveşte capitolul existenţei Divinităţii. Omul inventează religii, ritualuri şi practici care au rolul de a-i oferi un confort psihologic. Marx îi spunea opiu al popoarelor. „Dacă o să faci bine, o să-i ajuţi pe cei săraci de exemplu, adică o să dai de pomană 10 lei la cerşetorul de la uşa bisericii vei avea mai multe şanse să intri în rai”. O serie de „ritualuri goale de conţinut” executate mecanic la îndemnul preoţilor, pastorilor sau altor clerici (cruci, meditaţii, asane, post, liturgii, pomeniri, acatiste, slujbe, ofrande, etc.) pentru a cumpăra un bilet înspre Nirvana, Paradis sau Împărăţia Cerurilor.

Toate scripturile considerate sfinte din lumea aceasta: Biblia, Coranul, Bhagavad-Gita, Tora, Dharmapada, Tao Te King, Yoga-sutra… care animă toate religiile: creştinismul, islamul, hinduismul, iudaismul, budhismul, taoismul, yoga… vorbesc despre un Dumnezeu care este Dragoste. Ori în contextul în care avem de a face cu un om 100% egoist, cred că omul, în contextul în care este azi, nu-l poate percepe pe acest Dumnezeu. Toată omenirea, poate cu câteva excepţii: Avraam, Moise, Budha, Iisus, Şiva, Krişna, Mahomed, dacă or fi existat din punct de vedere istoric aceste personaje şi nu cumva trebuie interpretate la nivel simbolic, este într-o ascundere faţă de ceea ce înseamnă tărâmul spiritual sau Dumnezeu. Până când omul nu îşi corectează natura egoistă, până când nu iese din oceanul urii în care se scaldă, el nu are cum să-l perceapă pe Dumnezeu. La fel de bine am putea spune că Dumnezeu nici măcat nu există pentru el. Că Dumnezeu a murit, cum spunea Nietzsche. Conceptul de azi pe care îl atribuim lui Dumnezeul este de fapt o minciună scormonită de egoismul uman, sau de egoismul unor lideri religioşi şi politici care vor să dreseze omul-animal.

Legea supremă: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.

La fel cum fiecare religie din câte există pe lumea asta ne spune că Dumnezeu este dragoste, deci 100% altruist şi nu 100% egoist cum este omul, tot aşa ne spune şi că „iubirea aproapelui” este cheia care deschide cufărul cunoaşterii vieţii veşnice.

„The love of others is the one and only passage to the love of God!”

Cum putea atinge această iubire? Asta e întrebarea…

P.S.: Îmi cer scuze celor care se simt lezaţi de aceste puncte de vedere, spuse poate prea dur. Intenţia mea nu a fost să jignesc pe cineva sau să provoc nelinişte interioară. Chiar dacă această nelinişte sau suferinţă este bună… „o suferinţă dureros de dulce”.

 

Daniel Meze