Să-mi cumpăr un BMW sau un Logan? Să îmi fac o rată la bancă pe 30 de ani ca să-mi pot cumpăra o vilă sau să mă mulţumesc cu un apartament cu două camere pentru care aş avea bani cash? Sa optez pentru costumul în valoare de 300 de euro sau să iau unul mai ieftin? În fiecare clipă cred că ne confruntăm cu astfel de dileme care demarchează o linie foarte subţire între două sfere: cea a necesităţii şi cea a excesului sau a luxului. Care sunt necesităţile unei fiinţe umane? Unde începe necesitatea şi de unde aceasta se transformă în moft şi în capriciu? De ce avem nevoie pentru a supravieţui în limita unui confort decent? Unde este această limită? Ştim noi să stabilim această limită sau graniţa este împinsă tot timpul într-o direcţie expansivă de către societatea şi mediul în care trăim?

Cred că definirea clară a unui raport între nevoie şi exces este una dintre cheile care ar putea deschide uşa în spatele căreia s-ar putea afla fericirea. O maximă spune că omul ar trebui să fie fericit cu ceea ce are nu cu ce ar putea să obţină. Dar cum putem noi să ne declarăm mulţumiţi cu ce avem când totul în jurul nostru este construit pe scheletul unei concerenţe acerbe în care fiecare vrea să aibă mai mult decât restul. Cursa continuă de înavuţire şi acumulare este motorul principal al economiei de piaţă care ne determină printr-un marketing agresiv să fim nişte consumatori avizi.

Să luăm cazul unui primar. Acesta are pe mână un buget de sute de milioane de euro. El este plătit în mod legal cu echivalentul a 1.000 de euro pe lună. Ce resurse interne trebuie să găsească acest om care deţine funcţia de primar pentru a se mulţumi cu cei 1.000 de euro pe lună şi să nu bage mâna în banii care constituie bugetul oraşului? Eu cred că o definire clară a nevoilor şi a exceselor ar putea constitui o motivaţie internă destul de serioasă care să-l ţină departe pe acest primar de un stagiu neplăcut şi nedorit la Gherla.

 

Să urmărim alt scenariu. Avem un tânăr de 30 de ani care a primit o ofertă foarte tentantă de job. El lucrează în domeniul it şi va avea un venit de 1.000 de euro pe lună. Pentru aceasta el trebuie să se mute în alt oraş. Care sunt necesităţile lui? Să spunem că poate economisi 500 de euro pe lună. Într-un an are puşi deoparte 6.000 de euro. Dacă ţine acest ritm, în patru ani economiseşte 24.000 de euro. Cu aceşti bani îşi poate cumpăra o garsonieră. Dacă raportul lui cu privire la necesităţi îl determină să prefere un apartament cu trei camere sau o vilă va putea face un alt fel de calcul. El poate lua un credit de la bancă în valoare de 50.000 de euro, pentru care să plătească o rata de 500 de euro lunar. Acest credit îl va lega din punct de vedere financiar pe următorii 20 de ani. Dacă va dori să utileze vila va trebui să-şi extindă creditul la o valoare mai mare, iar ratele vor trebui restituite în 25 de ani. Care va fi starea lui mentală pe parcursul celor 25 de ani? Dacă într-o lună nu poate să economisească 500 de euro? Dacă este dat afară de la serviciu? Dacă firma respectivă dă faliment pe fondul unei crize economice? Dacă intervin cheltuieli neaşteptate? Dacă se îmbolnăveşte? Oare merită se ne amanetăm viaţa pentru satisfacerea unor „excese” care îmbracă haina unor „necesităţi”? Merită să ne vindem viitorul pentru luxul efemer al unui prezent trăit în exces?

Este foarte interesant de observat că în spatele fiecărui proces de acumulare sau înavuţire stă de fapt o agresiune faţă de unul dintre semenii noştri şi în ultimă instanţă faţă de noi înşine. Cantitatea de buni şi de bani cred că este constantă, iar distribuia acestora se realizează aidoma talerelor balanţei. Dacă cineva câştigă, înseamnă că altcineva pierde. „Un stat progresează în detrimentul altui stat”, spunea Niccolo Machiavelli. Ca să câştigăm ceva, trebuie să luăm acel ceva de la altcineva sau să-l luăm dintr-un mediu „neutru” de unde s-ar fi putut înfrupta aproapele nostru. Deci nu ne referim strict la deposedarea unei persoane de bunuri sau bani ci de un potenţial de a face bani pe care o persoană în ratează pur şi simplu pentru că aceea oportunitate a fost exploatată de altcineva. Omul acumulează şi în detrimentul naturii şi al mediului ambiant. În ultimă instanţă acumulează în detrimentul tot al aproapelui său şi al lui însusi. Dacă va tăia pădurea pentru a se îmbogăţi, îl va priva pe aproapele lui de acest business, dar va priva şi societatea şi pe el însuşi de un mediu sănătos. Strict vorbind orice câştig are şi faţeta opusă. Nu putem să câştigăm fără să pierdem. Câştigul ne poate umbri pierderea, dar timpul ne arată că de fapt nu am câştigat niciodată nimic.

Să luăm exemplul unui om care este de succes din punct de vedere profesional. El pune multă dedicaţie în munca sa, şeful său este mulţumit de el, câştigă mulţi bani, stimă socială şi respectul oamenilor. Sunt foarte mari şanse ca acest om să piardă pe plan familial. El nu va putea sta cu soţia, nu îşi va putea vedea copii cum cresc şi va deveni un străin pentru propriul său cămin. Sănătatea lui poate să fie afectată din cauza efortului intelectual pe care-l face. Nu mai mănâncă sănătos, nu mai face mişcare fizică şi riscă să se izoleze social. Nu mai are prieteni, iar colegii de la serviciu îl invidiază şi încep să-l urască. Nu există câştig fără pierdere, iar în esenţă nimeni nu câştigă şi nimeni nu pierde nimic. Dar jocul vieţii ne seduce constant cu aceste faţete ale victoriei şi înfrângerii.

Personal cred că în spatele goanei după avere, bani, maşini, case, onoare, stimă, respect, putere, femei / sex, cunoaştere, acceptare şi recunoaştere socială stă de fapt o imensă şi camuflată foame spirituală. Cred că această sete de divinitate a omului este îmbrăcată în toate aceste haine ale dorinţelor materiale şi intelectuale. Deschiderea uşii paradisului cred că este reprezentată de acest proces prin care omul se dezbracă de aceste haine, un streaptease în care lepădăm măştile care ne umbresc adevărata personalitate şi esenţă. Nu spun să renunţăm la „lume”, la „plăcerile vieţii” şi să mergem să ne ascundem într-o mănăstire. Ironia sorţii face ca bisericile şi mănăstirile să fie unele dintre cele mai bogate instituţii de pe acest pământ… Însă dacă stăm să privim în faţă acestă „lume” cu ale ei plăceri… poate ne vom trezi cu o surpriză… să constatăm că ele de fapt nu există. Totul este în mintea mea.