„Nu am chef azi! Lasă-mă-n pace! Azi nu vreau să aud nimic! Taci! Doar stai aici şi nu spune nimic!” De câte ori am spus aceste cuvinte? De câte ori am fost încercaţi de astfel de sentimente de lehamite faţă de tot şi toate? Un feeling de alienare care nu este bine conturat, dar care îţi generează o stare de melancolie, tristeţe şi cenuşiu… Realitatea înconjurătoare seamănă cu un imens cavou de plumb în care eşti prizonier. Nimic nu îţi mai place, nu mai te bucură niciun lucru şi fericirea devine o noţiune goală de orice conţinut.

Omul secolului XXI suferă de o nouă maladie. Un duşman invizibil care nu poartă uniformă şi care nu respectă niciun şablon. Un terorist care te loveşte din senin. Nu ştii exact care este cauza lui, de unde provine şi, poate cel mai grav, nu ai la îndemână nicio remediu. Alcoolul nu mai este curativ, pentru că nu mai poţi să uiţi, drogurile sunt prea riscante, iar tutunul a devenit deja banal. Episoadele de depresie sunt deja la ordinea zilei şi printre tinerii de 16-20 de ani care, cel puţin teoretic, nu au destulă experienţă de a fi deja epuizaţi de viaţă.

Care sunt cauzele Depresiei? De ce este ros din interior omul modern de acest sindrom cu cauze şi efecte încă necunoscute? De unde vine această fantomă care nu te lasă să dormi şi care îţi presară sare pe rană?

Omul nu mai are un sens al vieţii dincolo de iluziile pe care şi le plantează constant zi de zi în faţa ochilor. Pasiunea unei cariere bine făcute s-a transformat într-un job robotizat, viaţa religioasă, morală sau spirituală s-a desacralizat de mult, părinţii fac parte dintr-un alt univers sau o lume apusă în care mai există cărţi, onoare, ruşine, decenţă şi modestie… Prieteniile devin un lux. Nu mai este timp, telefonul a înlocuit întâlnirea, iar facebookul a dinamitat orice vis de intimitate sau mister. Povestea se încheie brusc, timpul nu mai are răbdare cu noi, iar noi nu mai putem să ne reculegem. Clipa zboară, iar prezentul este rupt între trecut şi viitor. Gândul nu mai ştie să se oprească, ne scindăm între remuşcările care ne urmăresc şi între visele care devin fum. Nu mai ştim ce să ne dorim şi care este scopul pentru care spunem: Bună dimineaţa! De ce o fi „bună”? Sau este „dimineaţă”?

Daniel Meze